Octocat

Cafea, net, Facebook, muzică bună, dimineață. Mă gâdilă curiozitatea să intru pe niște grupuri de Facebook la care ori am aderat de bună voie, ori m-au introdus anumite persoane la un moment dat, eu uitând să mai ies de-acolo. Curiozitate cafelistică, nimic altceva. Mi se ațintește privirea pe un anumit grup, foarte prietenos de-altfel, plin cu oameni ce împărtășesc aparent aceleași interese (așa cum era de așteptat, de altfel). Și-ncep să scroll-uiesc printre postări, poate-poate dau de ceva interactiv.

Și printre altele văd pe cineva (un oarecare necunoscut) postând o fotografie cu altcineva, adăugând următorul comentariu: fosta mea pe care încă o iubesc. Deși nu cunosc nici postacul și nici pe fosta, mi s-a zbârlit părul automat la gândul că cineva ar fi în stare să facă așa ceva. Apăi, nene, fosta ta știe că populezi internetul (pe un grup de Facebook!!!) cu poze în care personajul principal e moaca ei? Acum, serios, dacă e să o luăm puțin mai harsh, treaba asta e material de dat în judecată. Și brusc m-am pus în pielea fostei (da, așa am eu capacități extrasenzorial-empatice câteodată). Și BRUSC mi s-a zbârlit și mai tare părul. Mai ales când am dat și mai mult scroll și am observat că pe grupul respectiv, treaba cu uploadat-ul pozelor al naibii de personale devenise un trend.

Treaba asta e din filmul: Cum să Devii Vedetă peste Noapte și să nu Știi (2012). După premieră ești liber/ă să mergi la psiholog din cauză de fani Facebook-iști ce te folosesc ca material de masturbat (în cazul în care ești ceva mai răsărit/ă). Scenariu horror, spun! Frate, dacă vrei să pui poze, pune cu tine! Ori fă un amar de bine persoanei în cauză și cere-i acordul înainte s-o faci vedetă în online! Nu de alta, dar treaba asta e de prost gust și asta e doar unu la mână! Aș putea face o listă cu motive pentru care nu e okay deloc să faci așa ceva! Și nu, faptul că suferi exact ca un vițel/vițică după ea/el nu îți scuză lipsa de tact și bun simț! Până și drumul către Iad e pavat cu intenții bune, doar. Asta așa, ca să mă înscriu în trenduri și să închei totul c-o maximă.

Înapoi la Dark 80s. Și, da, pentru mine Dark 80s înseamnă muzică bună. Un alt grup fain de pe Facebook, de altfel.

Tragică melancolie…

Grad sporit de-alcoolemie, presărat cu o doză consistentă de băşcălie.

Îşi spuse Corbu, la beţie.

Frumoase versuri.

Thank you for the song, M.

Gay Saga

Pe la cinșpe ani, când m-am prins eu cum stă treaba cu mine și cu orientările sexuale, obișnuiam să-mi aud următoarea chestie: dar și normal că ești lesbiană, că doar asculți rock, iar voi ăștia ”rockeriștii” sunteți niște depravați și v-ați trage-o cu ori-și-cine. Vorbe mari rostite de după un breton blond greblat frumos. Am ignorat de fiecare dată cu stil, afișând o mimică blazată. Iar cum ignore-ul doare mai tare decât un bocanc în ms-dos, într-o bună dimineață în care ciripelele păsăreau drăgălaș prin plopii din fața ferestrei mele de rockeriță gay, scot figura pe fereastră și-mi văd un ditamai ”SATANA” scris pe trotuarul din fața blocului (o literă albă, una portocalie – pesemne găsiseră cretă la promoție). ”Erm, barem au scris corect de data asta…” îmi zic în gând.

Manelistele este și ele gay

Deci, da. Vuiesc ziarele și televizoarele cum că marea doamnă a muzicii de căcat românești, Carmen Șerban, ar fi lesbiană. În primul rând că mă apucă un râs barbar la gândul că cineva le-a demontat maneliștilor șurubel cu șurubel teoria conform căreia ei nu este depravați sexuali ca rockeriștii. În al doilea rând, stau și mă gândesc: pe când un album heavy metal? Firește, scenariul este mai mult decât apocaliptic și mi-e cam jenă de asocierea creată, dar zic așa, ca și chestie diversă.

Orientarea sexuală n-are absolut nicio treabă cu muzica ascultată, cu modul în care te îmbraci sau cu depravarea sexuală. A fi gay e pur și simplu o chestie pe care ori o ai, ori n-o ai, neavând nici cea mai mică legătură cu eventualii factori exteriori. Nu, nu e contagios. Nu, nu e o pedeapsă. Și nu, în persoanele gay nu sălășluiește Necuratul.

Acum, că individa e gay au ba (fie că recunoaște au ba), nu mai e problema mea, vrând doar să scot în evidență cât de ciobănesc e un anumit fel de gândire. Cum nu e nici problema televiziunilor, a presei scrise (sau, mă rog, ce pricep unii prin presa scrisă) sau a vecinei (să-i zicem) Agachi ce stă zi-lumină la pândă după senzațional, ca mai apoi să aibă pe cine să stropească cu aghiazmă.

…Și, da, mi se pare grotesc tot ce se întâmplă. Mi se pare grotesc ca oamenii să te definească și să te eticheteze după sexul persoanei pe care o ții de mână sau după muzica pe care o asculți. Singura etichetă pe care o atribui eu celorlalți e cea a prostiei. Recunosc solemn că unora le-aș ștanța ”prost” pe frunte.

Mă întreb ce-or să-i scrie sub fereastră lui Carmen Șerban zilele astea? ”MANELISTO”? Sau ”MANELIST-O”?  Terminați, mă, cu prostiile!

Nici nu trebuie să mă gândesc prea mult că mă apucă un salivat de-ăla de zile mari. Prăjiturile bune și pufoșele ale bunicii. Vai de capul meu! Cu siguranță că o excursie la bunica se lasă cu vreo câteva kiligrame în plus. Nu de alta, dar la câte retete de prajituri șmechere are ea în program, la sfârșitul unei astfel de incursiuni pe planeta bunătățurilor dulci… sigur încep să-mi plâng de milă în stil barbar. După aia aș putea să vin să scriu pe blog că m-am îngrășat, așa cum se poartă mai nou pe ici pe colo.

Dar dă-le-ncolo de kilograme! Important e momentul și mai ales acela în care o bunătate de prăjitură marca bunica este mușcată cu poftă și ajunge exact acolo unde trebuie! Adică în stomac!

Aș putea aminti de fagure. Am mai zis de fagure prin diverse postări. Dar asta doar pentru că e al naibii de bun! Cine n-a încercat încă e invitatul meu să o facă! Exact cum am recomandat tot online-ului surimi, așa recomand fagure (dacă se poate cu gem de gutui). Sau brânzoaicele cu de toate în ele! Din alea care să plesnească frumos! Și totul încununat cu gustos pahar de citronadă ca pe vremuri.

Rețetele bunicii ar fi multe și mărunte. Și poate că într-o bună zi, am să le dezvolt un pic. Dar nu astăzi. Nu de alta, dar următorul meu gând e să dau fuga până la bunica și să văd cea mai gătit bun! La naiba cu dietele! O singură viață am!

Pe sistemul: îmi bag p**a în tot ce prind, p**zda mă-tii de b***ngiu ce ești. Sau, dacă pur și simplu vrei să-ți exprimi nepăsarea ori nemulțumirea cu iz de nepăsare, poți merge pe sistemul celălalt, un pic mai miserumpist: p*la mea!  Și pentru că de felul tău ești un domn, sau după caz, o doamnă, nu trebuie să uiți niciodată să adaugi celebrele steluțe – ca nu care-cumva să priceapă cineva că tocmai ai înjurat în direct pe net.

Cum să-ți zic, treaba asta cu steluțele e mană cerească, pentru un camuflagiu cu bostanul în nisip, așa, ca tine! În felul ăsta nu pricepe nimeni, dar absolut nimeni că tu stai cu p*la-n gură de dimineață până seară, deși ești un mare sofistricat sofisticat.  E doar modul tău elegant în care îți calmezi nervozeii interiori. Ești un domn/o doamnă, ce p*la ta! Doar n-ai să bagi o înjurătură ca la mama ei. Deși în mintea ta, înjurătura sună la fel ca în gura vecinului pe care îl detești pe motiv de gură stricată.

Personal, mie steluțele îmi par un soi de chestii inutile care nu fac decât să subestimeze inteligența interlocutorului. Dacă simți s-o scoți, scoate-o original și ai barem ballz să-ți asumi propriile grosolănii. Sunt sigură că cei ce nu obișnuiesc să înjure de fel, nu se ascund după deget camflând totul, ci mai cu seamă găsesc înlocuitori. O steluță n-are să te scoată din oala celor cu limbaj de târlă. În cel mai rău, te mai adaugă într-o oală adițională pe care scrie: afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul.

Și nu, această postare categoric nu este despre cât de șmecher e să înjuri sau cât de înjositor e să o faci. De așa ceva să se ocupe mamele voastre, nu eu. Problema mea se învârte în jurul limbajului trivial acoperit de steluțe. Și dacă are cineva impresia că treaba aia e ca să nu se prindă copii, think again! Sau mai bine faceți bine de vă aduceți aminte câte porcoșenii știați voi pe vremea când erați copii. Personal știam cam la fel de multe ca acum. Oi fi fost eu un copil perspicac, cine-știe…

Eu în prezent? Mai înjur. De ce să mint? Nu mă scuz pentru momentele în care o fac; nu-mi pasă. Efectul direct este faptul că n-ai să mă vezi niciodată cu steluțe! În cazurile extreme, adică atunci când toată mama birjărie se află la gura mea, categoric am să-ți scriu tot cuvântul și n-o să ți-l camuflez cu scopul de-ați insulta inteligența. Simplu, curat, fără dublu sens. Ok, recunosc, trebuie să mă enervezi al naibii de tare ca să mă aduci în stadiul în care să mă cobor la nivelul tău și să te înjur ca la porci, dar orice e posibil. Chiar și cu mine, așa cum e cu toată lumea, de altfel.

Șteluța n-are să te salveze. Ba chiar, așa cum am zis în repetate rânduri, cineva ca mine (spre exemplu) doar o să te creadă cam nesimțit pe motiv de luare a auditoriului de prost, tu fiind doar un alt fanfaron wannabe fără capacitatea de a distinge nuanțele de gri.

Dacă ar fi să joc un joc cu reguli precise în care să descriu într-un singur grup de cuvinte spiritul britanic, cel mai probabil aș folosi numele filmului acesta, caz în care aș fi pusă la adăpost. Văzusem chiar pe Facebook de curând o pagină sugestiva cu numele de Fuck, yeah, British comedy. Ei, bine, cam așa e și în cazul filmului ăsta: fuck, yeah, British comedy!

Replici savuroase, actori neconvenționali și nefotoșopuiți, atmosferă caldă/calmă, oameni suficient de maturi încât s-o accepte și pe Mary lângă ei. De altfel, Mary dă cam toată savoarea filmului. Tot ea te face să râzi doar pentru că e amuzant de impertinentă, te face să-ți setezi sprâcenele pe modul trist, te enervează și te îndeamnă s-o apreciezi în același timp. Toate într-un fel. În altă dezordine de idei, filmul ăsta s-ar fi putut numi și ”the thing with Mary”, dar, mă gândesc că n-ar fi fost o idee prea originală, deși ar fi mers mănușă.

Film nepovestibil. Nume de actori care majorității nu v-ar spune nimic. Scenariu scris pentru mințile adânc pătrunzătoare și pentru cei ce vor să vadă mai mult decât bătaie, efecte speciale sau eroi cu mușchii mari și capul mic.

Thank you, M.

Bun… să zicem că sunt exact generația potrivită pentru a ști exact cine e Whitney Houston. Am prins Bodyguard, am prins melodii sfâșietoare și distrugătoare de corason espinado, am câteva amintiri legate de anumite chestii și de mama ce gătea ascultându-i melodiile, dar nu pot să plâng. Am încercat. M-am scremut să plâng pentru moartea lui Whitney Houston. N-a funționat! Lipsită de sensibilitate artistică, așa cum mă știți, am început să mă simt vinovată că nu plâng în hohote la așa un tragic eveniment, așa că m-am tăiat pe mână, sperând că durerea fizică mă va călăuzi oarecum spre una psihică. N-a funcționat nici asta! M-am gândit la moartea căprioarei, poate-așa storc o lacrimă. Tot n-am stors!

Moment la care am început să-mi pun întrebări existențiale privind capacitatea mea emoțională. Categoric trebuie să fiu o brută fără suflet care nu e în stare să plângă o lacrimă mică acolo pentru o cântăreață de peste ocean, pe care n-am cunoscut-o în viața mea. Și, vă zic eu, situația e gravă! Dar gravă rău! Cred că treaba asta e patologică, până la urmă! Nu de alta, dar nici la Michael Jackson n-am plâns și nici la Amy Whinehouse. Și mai rău de-atât! N-am postat nimic pe wall, nici măcar o melodie comemorativă cu un text de genul: Te voi iubi mereu, Whitney Houston! Nici măcar n-am căutat după aia pagina oficială de Facebook Whitney Houston pentru a da like. Mă gândesc că m-o fi făcut mama cyborg, că altă explicație pentru insensibilitatea mea, nu văd să existe. Ori oi fi suferind de sindromul Blue Velvet, suferința fiindu-mi reprimată. Dar și când are să iasă la suprafață! Mă vedeți direct la știrile de la ora 17:00, cocoțată pe-un stâlp, c-o pancardă: Vreau s-o readucă primarul la viață pe Whitney Houston, că dacă nu, m-arunc, să moara capra!

Iată că e timpul ca Octocat să organizeze un nou concurs! Dacă data trecută organizam un concurs destinat iubitorilor de animale, acum concursul capătă un specific nou.

Care-i faza? 

-În primul rând trebuie să aveți un blog. Rog ca blogurile participante să nu fie create special pentru acest concurs, și să aibă un minim 3 luni de la creere.

-În al doilea rând, să scrieți o postare despre cea mai amuzantă nuntă la care ați avut ocazia să participați (a voastră, a unei cunoștințe, etc). Știu că uneori, spiritul românesc poate naște situații amuzante. Rog imaginația să fie lăsată liberă! Povestea poate fi inventată sau reală. Nu are importanță atât timp cât totul e coerent. Puteți atașa fotografii (în cazul în care sunteți bloggeri pasionați de fotografie), videoclipuri sau orice aveți senzația să ar impresiona într-un fel sau altul.

-În al treilea rând, să includeți următoarele link-uri musai pe ancorele din paranteză: http://www.efotografnunta.ro/ (fotograf nunti) și http://casaanke.ro/ (rochii mireasa).

-Într-un al patrulea rând, să menționați că postarea este scrisă pentru concursul Octocat.org (cu link sau fără; alegerea vă aparține).

Premiile!

Pentru că premiile sunt importante, ele fiind de cele mai multe ori cele mai puternice stimulente într-o competiție, iată că a sosit momentul să  luminez și acest aspect.

Se vor acorda două premii!

Primul premiu în valoare de 100 lei, acordat prin jurizare celei mai originale postări din concurs. Astfel, cum suntem trei în juriu, fiecare dintre noi va acorda câte o notă, apoi se vor face mediile (da, ca la școală). Postarea cu media cea mai mare ia banii.

Al doilea premiu, cu o valoare înjumătățită de 50 lei, acordat celui mai norocos dintre voi. Voi face o tragere la sorți cu ajutorul site-ului random.org (o tragere la sorți înregistrată și atașată pe blog ca și demonstrație). Câștigătorul primului premiu va fi exclus din tragerea la sorți, așa cum este firesc.

Deadline

Aveți 3 săptămâni, începând de astăzi, 13 februarie 2012, să vă lăsați imaginația să lucreze. Luni, peste trei săptămâni, voi anunța cele două postări câștigătoare.

Câștigătorii vor si anunțați aici pe blog, pe pagina de Facebook Octocat (adică cea din dreapta-sus), pe pagina de Facebook OCTOBER PHOTOS și pe grupul Facebook PHOTO ART.

Link-urile se vor trimite la adresa: iulia at octocat punct org

Cum se zice, pe cai! Inspirație și succes!

Am vrut să scriu ceva de viață.  Nu știu exact ce, dar imediat mi-am dat seamă, că orice formulare aș folosi, tot a clișeu sună. Viața e un clișeu în general. Atât la nivel sintactic, cât și la propriu. Cum sugeram și-’ntr-o postare trecută, nimic nu e tocmai original, totul a mai fost făcut, zis, auzit, gândit. Am senzația că până și oamenii cavernelor au furat pattern-ul cu roata de pe undeva.

Singurul lucru din lumea asta care nu e clișeu e ziua de vineri. Fericita zi de vineri!

Melodie nededicabilă.

Nu sunt expertă în dragoste. Nu sunt expertă în nimic, de altfel. Doar o amatoare, ca toți ceilalți. De cele mai multe ori, habar n-am ce lucru de căcat am făcut, abia după ce nu mai pot să repar nimic. Sau, în cazuri fericite, vice-versa. Cazuri rare. Atât de rare încât să le pot ține evidența într-un carnețel al motivelor pentru care n-ar trebui să dispar.

Mi s-au dat multe lecții de când tot exist. De la prieteni, trecut-viitori-foști-prieteni, așa-ziși dușmani, sau pur și simplu pasageri. Atât de multe încât dacă le-aș nota pe-o bucată de hârtie, aș inventa cea mai mare bucată de hârtie existentă. Nu vă înghesuiți, e destulă dragoste pentru toată lumea, îmi zice o voce calmă din mintea mea. Una din puținele care au decența să vorbească doar atunci când li se cere opinia, sau atunci când tăcerea devine prea de nesuportat și e nevoie musai de o maximă inteligentă la care eu să dau din cap aprobator și empatic.

Dragostea nu e. Nu e așa cum e de Sfântul Valentin. Sfântul Valentin nici nu există. E un mit format dintr-o gașcă de Valentini. Exact ca pe vremea când eram în clasa a V-a, iar în clasă aveam trei Valentini cam la fel de buni la învățătură. Care dintre ei era adevăratul Valentin? Valentinul, adică!

…Nu cred într-o sărbătoare cosmetizată și comercială. Nu mă înghesui în restaurante doar ca să mă simt ca în ieslea lui Iisus,  fiind fericită că toată turma de îndrăgostiți zâmbește la unison exact ca un organism pluricelular ce se modifică hidos ca în videoclipul celor de la Skunk Anansie.

Nu am nevoie de cutii de/cu bomboane demonstrative. Nu atât timp cât dragostea nu înseamnă un joc bazat pe mândrie, cu reguli haotice. Dragostea ar trebui sărbătorită doar atunci când ea înseamnă să-ți pese suficient încât să renunți la orgolii fără sens ce nu duc la nimic bun.

Exact ca atunci când îți respecți toate promisiunile făcute. Exact ca atunci când nu mai fugi și-ți asumi totul. Exact ca atunci când cel mai important lucru  nu e că ți se lezează mândria și statutul, ci faptul că cel de lângă tine are senzația că i-ai greșit. Și-ți asumi asta. Deși nu i-ai greșit, dar el n-are de unde ști asta, iar pe tine te doare pentru că pe el îl doare. Și stai și explici. Nu de alta, dar iubești! Iar când iubești, nu aștepți ca celălalt să realizeze brusc că n-ai nicio vină.

Multă vreme așa am crezut că trebuie să fie. Un fel de go with the flow, sau mai pe românește: las-o mă, că merge-așa. Nu merge-așa.  Nu numai dintr-o parte, cel puțin. Adică, merge, doar ca la un moment dat să nu mai meargă. Și culmea e că-ți pierzi echilibrul și sensul și tot. Și-ți cauți fericirea în pasiuni banale. Până într-o zi, când cineva îți dă o lecție. O mare lecție.

Aș fi putut să fac mișto de voi toți azi. De toți cei care cumpărați inimioare de pluș, urși și bomboane la promoție. Dar, n-am să fac pentru că mi-e milă de voi. Supermarket-urile sunt goale și-așa. N-are rost să vă mai amărăsc și eu.

Tudor Gheorghe și Tim Burton. Ce legătură e între aste două personaje? Aparent niciuna. Adicătelea, niciun om cu mintea întreagă n-ar găsi vreo legătură între un cântăreț 100% român și un regizor american de animație gotică.

Problema e că, atunci când aud melodia următoare, în mintea mea se crează o oarecare legătură. Ori să fie din pricina faptului că aseară am văzut cea mai frumoasă lună înghețată, asortată cu cel mai viscolitor vânt și cea mai jucăușă zăpadă? Ori, poate să fie din pricina corurilor și versurilor?

Cu amintiri. Cu nopți întregi de schimbat muzică. Cu povestit. Cu empatii. Cu amintiri care sună a Tim Burton, doar prin asociere.

Nu pricep ce pe algoritmi au calculat cei de la Google noul update de rank, întâmplat ieri, 6 Februarie 2012! Nu că aș înțelege de fel exact cum funcționează treburile astea, doar că de data asta se pare că haosul a fost la el acasă.

Am să dau un exemplu simplu. Din data de FIX 29 ianuarie 2012, am deschis un blog de teste pe Blogspot (nu, nu am de gând să dau URL, cum intenționez să-l mai țin o perioadă în teste). Nu m-am chinuit să-l linkez la Facebook ori să-i fac reclamă pe undeva. Pur și simplu l-am lăsat acolo, atașându-i zilnic câte o postare, ca să văd ce se întâmplă în anumite cazuri. Poți să îi spui curiozitate personală.

Ei, cum ieri, Google a decis că e rost de un nou update de rank, blogul meu de teste a căpătat un page rank 3! După nici două săptămâni de existență. După ce a întregistrat maxim 20 vizitatori unici pe zi (și ăia aterizați de pe nu știu unde…).

Între timp, Octocat a rămas la același Page Rank 3, primit prin noiembrie, deși are cam 400-500 unici pe zi, scriu de asemenea zilnic, are link-uri de susținere și optimizare în interiorul.

Nu mă plâng că am rămas la același rank pe Octocat, doamne-ferește! Problema mea e alta! Cum de un blog aproape inexistent să primească Page Rank 3 dintr-o lovitură? Pe ce criterii? Un Google Update haotic rău. Iar eu, mama tuturor chestiilor haotice, habar n-am să descurc ițele misterului ăsta.

Azi am citit multe bloguri. Nu am comentat. Cumva, de la o vreme, mi se pune nod în gât să mai comentez. Dar, citesc… Vă citesc. Chiar dacă voi nu știți.

Am observat specificuri. Am observat nișe. Unii vorbesc 100% despre ei. E bine și-așa. Unii sunt interesanți când vorbesc 100% despre ei, în timp ce alții trebuie să vorbească ceva % și despre alții – poate pentru ingrediente pipărate, poate pentru că altfel n-ar fi ei.

Am citit bloguri tehnice. Bune, dar cam prea tehnice. Am citit bloguri siropoase. Bloguri ce ar trebui să vină la pachet c-un Metoclopramid. Am citit bloguri ce-ar trebui să vină la pachet c-o țigară sau c-o bere – tocmai pentru că îți insuflă acel sentiment frumos de-a sta la o masă cu un vechi prieten și-a povesti diverse.

Am trecut în Z peste anumite bloguri și le-am savurat din scoarță în scoarță alte bloguri. Nu am comentat. Înainte comentam, corectam, mă comportam ca un adevărat Grammar Nazy. Până ce-am constatat brusc că n-am niciun interes să ajut oameni ce nu vor să fie ajutați. Ori dacă vor, mai târziu își vor asuma tot meritul evoluției lor. Eu nu mi-am uitat niciodată începuturile penibile, și-aș vorbi despre ele. Și despre oamenii care m-au ajutat să devin cine sunt. Aș vorbi ore în șir chiar și despre oamenii ce-mi continuă evoluția.

Citind bloguri am constatat că eu nu am niciun specific. Scriu despre orice și despre nimic în același timp. Octocat e doar pentru că-l am pe Ozzy. Și poate mai am un motiv…

Scriu despre Almodovar, scriu și despre filme de Oscar. Postez melodii și-mi bat joc prietenește de unul și de altul. Ridiculizez ceea ce eu înțeleg prin prostie și dau sfaturi despre seo și plugin-uri – atât cât mă pricep. Mă plâng pe blog și dau conotații apocaliptice chiar și celor mai nesemnificative amănunte. Idolatrizez oameni pe termen scurt sau lung și iubesc oameni o viață întreagă. Pe primii pe blog, pe ceilalți în sinea mea. Nu degeaba sunt Balanță.

Astăzi aș fi vrut să scriu o postare despre cum unele istorii se repetă și cum unii oameni sunt ceea ce sunt. Ori despre cum unele semne ar trebui să nu fie ignorate. Dar, cine sunt eu să tranșez integritatea? Cine sunt eu să zic cum trebuie să fie și cum nu trebuie să fie? Cine sunt eu să trag de urechi? Fiecare ajunge să doarmă după cum își așterne (mai devreme sau mai târziu). Nimeni nu va dormi niciodată în așternuturile altcuiva. E demonstrat. E știut. De unii, cel puțin. Oricum, toată lumea află mai devreme sau mai târziu.

Blogul meu e hibrid. N-am specific (nici eu, nici blogul). Nu mă plâng. E doar o observație.

Link-ul zilei pe OCTOBER PHOTOS: Old Sounds